8. SITURI MARGINALE DIN MUNTENIA

[p. 127]

Prin marginalitate mă refer aici atât la o poziţie geografică excentrică faţă de principalele situri cunoscute ale epocii, dar şi la o marginalitate culturală – consubstanţială marginalităţii geografice – care marchează în chip distinct subiectele viitoarei expuneri. Începem cu extremitatea sud-estică a arealului cultural, în dreapta Argeşului inferior, continuăm cu extremitatea răsăriteană, încheind cu cea nordică, întorcându-ne spre vest.

8.1. Aşezări din proximitatea Dunării [continuare – expunere pe situri]

Aşezarea de la Radovanu se află la numai cca. 8 km. NNE de abiectivele anterioare, pe dreapta cotului Argeşului, înainte de vărsare, mai exact pe fundul “Văii Coadelor”, la poalele botului de terasă cu numele “Pe Neguleasă”[24]. Sunt cunoscute numai două bordeie pătrate, adânci de 0,9 m., atât de tipice perioadei că nu trebuie descrise. Inventarul este bogat – după litera raportului[25] - dar sărac ilustrat, aşa încât trebuie să ne mulţumim cu nişte generalităţi:

Tot foarte tipic, aproape tot inventarul s-a găsit în jurul cuptoarelor. Sunt de remarcat în primul rând două tăvi portative, din care una ovală, reconstituită, cu diametrele de 0,6 x 0,5 m., cu margine de 8 cm., iar una dreptunghiulară, cu margine înaltă de 12 cm., decorată cu motive unghiulare derivate din motivul brăduţului[26]. Ceramica modelată cu mâna este majoritară, cu pastă nisipoasă amestecată cu cioburi pisate şi pietricele, cu ardere incompletă (culoare exterioară: brun-cenuşie; spărtură neagră), în general neornamentată (excepţii: alveole sau crestături pe buză), având ca formă dominantă borcanul zvelt cu buza puţin răsfrântă[27]; această descriere vine însă în contradicţie cu precizarea din concluziile raportului[28], cum că la Radovanu nu au fost descoperite forme “tipice Korceak-Praga” (ca la Ciurel, Străuleşti, etc., sugestie a textului discutat), ci mai... evoluate. Dacă adăugăm faptul că Maria Comşa consideră ceramica lucrată cu mâna ca necesitând o atribuire slavă[29] - riscăm chiar să nu mai înţelegem nimic. Principalul considerent al autoarei este însă nu forma borcanelor, ci frecvenţa mare a tipsiilor. În termenii Mariei Comşa lucrurile se încurcă foarte rău, fiindcă locuinţa nu este dintre cele mai tipice pentru populaţiile slave, neavând gropi de susţinere la colţuri[30]. Să reţinem însă numai termenii obiectivi...

Ceramica lucrată la roată ar fi de două tipuri, respectiv lucrată la roată rapidă şi la “roată încetinită perfecţionată” (sintagmă imposibilă), adică nu tocmai roată lentă, discontinuă, ci ceva mai... continuă. Înţeleg că pe prima categorie se disting urmele de turaţie, iar pe a doua – nu, dar că formele sunt destul de reuşite, simetrice; notăm că această din urmă categorie este uneori nedecorată (cum se întâmplă frecvent), dar că atunci când decorul există, este aplicat foarte bine[31], adică roata “încetinită” era chiar

[p. 130]

foarte... perfecţionată. Să reţinem şi un chiup realizat în maniera secolului al IV-lea (buză lată, plată, decor cu incizii orizontale în registre alternate cu valuri), dar degenerată (ardere oxidantă, spărtură cenuşie, decorul trasat neregulat), element interesant într-o aşezare care nu suprapune o locuire anterioară. Să mai notăm că acest tip de “roată încetinită” este găsit numai în unul din cele două locuinţe (în asociere cu tipul de roată rapidă), ceea ce o face pe cercetătoare să dateze B.1 în secolul VI (cu sugestia: spre sfârşit), iar B. 2 la finalul secolului următor, prin analogie cu vasul din tezaurul de la Priseaca, fiindcă seamănă... decorul (decor pe care îl găsim din La Tène până în Dridu final). Dacă mai erau două bordeie – se “clarifica” tot mileniul migraţiilor...

Încercând o concluzie proprie, este clară datarea în secolul VI. Frecvenţa mare a tipsiilor ar sugera o datare mai timpurie (la numai câţiva kilometri, la Şuviţa Hotarului, tot în două bordeie nu s-a găsit nici un fragmenţel!), dar nu ştim ce înţelege Maria Comşa prin “frecvenţă mare”. Raportul între tehnici, descrierea fabricaţiei, cât şi a formelor (necorelarea cu Străuleşti) ar recomanda, din contră, o datare în a doua jumătate a secolului. Din motive de conjunctură istorică, nu cred că poate fi vorba de o datare după 570 (când războaiele la Dunăre iau un caracter cvasi-permanent).

Locul siturilor de la Argeşul Inferior pentru cunoaşterea ceramicii epocii este minim. Grupajul de locuiri este interesant fiindcă este foarte aproape de Dunăre (în interiorul “spaţiului de siguranţă” roman), este unicat sub acest aspect (nici o altă aşezare cunoscută nu este mai aproape de 30 de km. de Dunăre[32]) şi ar trebui să ne întrebăm de ce au permis romanii acest lucru. Pe de altă parte, avem cel puţin două momente distincte (al treilea sfert al secolului al VI-lea şi probabil al doilea sfert al sec. VII), iar dacă adăugăm locuinţa de suprafaţă de la Cătălui[33] avem potenţial şi o etapă mai timpurie. De la Căscioarele provine şi o fibulă digitată[34], ceea ce ar indica la Cătălui (sau împrejurimi) şi o fază de locuire din a doua jumătate a intervalului.

DETALII - Cătălui

- Şuviţa Hotarului

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – situri din Muntenia est-centrală

---

[24] COMŞA 1975, p. 335.

[25] COMŞA 1975, p. 336.

[26] COMŞA 1975, fig. 1/1, 2; din câte ştiu este singura tavă cu decor. Motivul este practic neutilizat în această epocă, dar ar putea deriva din tematica decorativă dacică (carpică, mai exact?), fiind întâlnit pe specia fină lustruită.

[27] COMŞA 1975, p. 336.

[28] COMŞA 1975, p. 340.

[29] COMŞA 1975, p. 339.

[30] Conform unei alt studiu, COMŞA 1978 a, p. 115. Consecinţa unor asemenea “deducţii” este comică: locuinţa o face bărbatul (“autohton”), iar ceramica modelată manual – femeia (“slavă”), de unde rezultă că, probabll, cuceritorii slavi au venit cu prea multe femei, sau erau prea plictisiţi de ale lor şi au mai dat şi la supuşi.

[31] COMŞA 1975, fig. 3/2. Maniera de execuţie presupune turaţie continuă, relativ rapidă. Aceste diferenţe cred că rezultă din calitatea pastei, nu a roţii. Pe o pastă moale (cu puţin nisip şi alţi aditivi) spatula lasă urme adânci, în timp ce o pastă densă, foarte vâscoasă, modelarea este mai dificilă iar urmele – mult mai discrete. Acesta ar fi motivul pentru care aceste produse nu se prea decorează.

[32] S-ar putea să existe o excepţie, într-o zonă relativ apropiată, la Gogoşari (cca. 24 km. V de Giurgiu; cca. 12 km. NV de lunca Dunării). Raportul este însă dintr-o vreme când nici cultura Ipoteşti-Cândeşti, nici cultura Dridu nu erau definite (MITREA B. & 1955), materialul din cele 5 locuinţe săpate în regim de salvare fiind amestecat. Astfel, vasele ilustrate la fig. 5/(1, 3) par a aparţine sec. VI (putând fi chiar importuri), dar alte materiale sunt de sec. X (împunsăturile oblice de la fig. 6, referirile la scoici pisate în pastă, v. p. 630).

[33] TROHANI & 1995, p. 235, a căror rămăşiţe răscolite nu dau informaţii suplimentare.

[34] COMŞA M & 1960.